S-a intamplat de mai multe ori sa ma trezesc dimineata, sa fac ceva treaba si cand ma uit la ceas sa fie ora sase. Cateodata nu imi vine sa cred cat de repede trece timpul...parca ieri aveam 15 ani, iar acum 23...Zilele trec repede si anii se duc. De multe ori nu imi vine sa cred ca tatal meu schimba prefixul si implineste peste cateva zile 50 ani. Incerc in fiecare zi sa invat cum imi pot valorifica timpul si sa il folosesc la maxim; seara, cand adorm, sa simt ca nu a trecut ziua degeaba, ca nu am facut umbra pamantului fara niciun rost, ci am adus un beneficiu, am trait cu folos.
In poeziile sale, Mihai Eminescu vorbeste despre cat de efemera este aceasta viata. Si are dreptate! Codrul a fost marea iubire a poetului. De exemplu, in bine cunoscuta poezie „Ce te legeni?“, Eminescu abordeaza aceasta tema: „De ce nu m-aş legăna,/ Dacă trece vremea mea!/ Ziua scade, noaptea creşte/ Şi frunzişul mi-l răreşte./“. Pe parcursul intregii poezii, el personalizeaza codrul, care se tanguieste din cauza trecerii timpului.
Melancolia si nostalgia sunt sentimentele predominante, cauzate si de zborul pasarilor, care candva il incantau prin ciripitul lor. Acestea sunt de fapt simbolul timpului, care trece, se duce. Codrul ramane „pustiit, vestejit, amortit“, insa simte un dor profund, in fiecare fibra a sa; prin sentiment, este umanizat. Desi se simte doborat si la pamant, cu tristetea care il cuprinde, el are speranta, pentru ca acesta este ciclul normal al naturii: vine iarna, dar si trece.
Eminescu era constient de faptul ca timpul este ireversibil, ca odata ce ziua de ieri a trecut, odata ce secunda s-a scurs, nu poti face nimic ca sa o aduci inapoi. Noi, oamenii din ziua de azi, uitam deseori acest adevar. Societatea ne-a invatat sa traim doar pentru aici si acum, sa acumulam cat mai mult si, astfel preocupati, sa uitam cat de efemeri suntem...
Insa, trebuie sa invatam de la codru. Speranta sa ne insufleteasca. Desi suntem trecatori pe acest pamant, oamenii sunt creati pentru a trai vesnic. Depinde de fiecare, unde…
In poeziile sale, Mihai Eminescu vorbeste despre cat de efemera este aceasta viata. Si are dreptate! Codrul a fost marea iubire a poetului. De exemplu, in bine cunoscuta poezie „Ce te legeni?“, Eminescu abordeaza aceasta tema: „De ce nu m-aş legăna,/ Dacă trece vremea mea!/ Ziua scade, noaptea creşte/ Şi frunzişul mi-l răreşte./“. Pe parcursul intregii poezii, el personalizeaza codrul, care se tanguieste din cauza trecerii timpului.
Melancolia si nostalgia sunt sentimentele predominante, cauzate si de zborul pasarilor, care candva il incantau prin ciripitul lor. Acestea sunt de fapt simbolul timpului, care trece, se duce. Codrul ramane „pustiit, vestejit, amortit“, insa simte un dor profund, in fiecare fibra a sa; prin sentiment, este umanizat. Desi se simte doborat si la pamant, cu tristetea care il cuprinde, el are speranta, pentru ca acesta este ciclul normal al naturii: vine iarna, dar si trece.
Eminescu era constient de faptul ca timpul este ireversibil, ca odata ce ziua de ieri a trecut, odata ce secunda s-a scurs, nu poti face nimic ca sa o aduci inapoi. Noi, oamenii din ziua de azi, uitam deseori acest adevar. Societatea ne-a invatat sa traim doar pentru aici si acum, sa acumulam cat mai mult si, astfel preocupati, sa uitam cat de efemeri suntem...
Insa, trebuie sa invatam de la codru. Speranta sa ne insufleteasca. Desi suntem trecatori pe acest pamant, oamenii sunt creati pentru a trai vesnic. Depinde de fiecare, unde…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu